UNELE CONSIDERENTE REFERITOARE LA EXTINDEREA RELATIILOR ROMÂNIEI CU STATELE DIN AFRICA, ASIA, AMERICA LATINĂ SI ORIENTUL MIJLOCIU IN A DOUA JUMATATE A SECOLULUI  XX 

 

   Marcel DINU,

Ambasador / Membru de onoare al IRSEA

 

      A doua jumătate a secolului trecut a fost martorul unui amplu proces politic de decolonizare, marcat prin Declaraţia ONU asupra decolonizarii, din 1960, proces care a condus într-o perioadă relativ redusă– doua- trei decenii- la apariţia unui număr mare de noi state independente şi suverane in Africa, Asia, Orientul Mijlociu si America Centrală  devenind, considerate împreună, un nou factor important în viaţa internaţională şi continuă să se afirme ca atare şi în perioada actuală. Aceste state, cărora li s-au alăturat ţarile din America de Sud care, în majoritate, şi-au proclamat independenţa cu mult mai înainte, au fost înglobate în categoria amplă a ţărilor în curs de dezvoltare. Aceste state, pe timpul războiului rece au încercat să menţină un echilibru între Vest şi Est, între ţările dezvoltate şi cele socialiste şi, de pe o astfel de platformă politică, să îşi promoveze interesele politice şi mai ales economice în viaţa internaţională şi să joace cât mai activ în dezvoltarea şi soluţionarea marilor probleme cu care ele erau confruntate într-o încercare de a-şi soluţiona propriile teme interne care se refereau la dezvoltare, emancipare politică şi socială, eradicarea sărăciei, demografie, educaţie şi sănătate şi se adaugau celor comune pe plan internaţional, printre care dezarmarea, securitatea, lupta contra terorismului, protejarea mediului.

      1. PERIOADA ÎNCEPUTURILOR RAPORTURILOR ROMÂNIEI CU ŢĂRILE ÎN CURS DE         DEZVOLTARE.

     Romania s-a situat încă de la început alături de aceste state, ea însaşi considerându-se la un moment dat că face parte din punct de vedere economic din grupul statelor în curs de dezvoltare, într-o perioadă în care toate celelalte state socialiste se considerau „dezvoltate” prin faptul că au îmbrăţişat vremelnic această orientare social-politică, chiar şi Mongolia. Aceasta explică, de ce, începând cu anii 1965, Romania a solicitat şi a şi beneficiat de asistenţă tehnică acordată de ONU ţărilor în curs de dezvoltare. În acest context, Romania a sprijinit puternic mişcările de eliberare naţională, găzduind numeroase reprezentanţe ale acestora la Bucureşti, a militat constant pentru proclamarea independenţei naţionale de către fostele colonii, a sprijinit la ONU şi în alte organizaţii internaţionale rezoluţiile şi hotărârile privind emanciparea economică şi socială a noilor state independente. Printr-o serie de demersuri diplomatice susţinute, la sediul ONU de la New York – unde majoritatea statelor în curs de dezvoltare îşi aveau misiuni diplomatice- sau în capitalele altor state – Paris, Moscova, Washington, Beijing, Roma, Viena etc- au fost rapid stabilite relaţii diplomatice bilaterale, de regulă la nivel de ambasadă, cu un ritm de 5-6 state pe an, după 1965 şi de 10 – 12 pe an după 1968.

      Relaţii bilaterale relativ mai intense s-au dezvoltat până în 1968 între Romania si multe state asiatice, printre care India, Birmania ( in prezent Myanmar), Indonezia, Iran, precum şi cu câteva state africane, precum Egipt, Ghana şi Etiopia, marcate prin schimburi de vizite la nivel înalt, încercări timide de formulare a unui cadru juridic bilateral, precum şi încercari de a iniţia unele acţiuni de cooperare economică. Este de remarcat că prima sticlă cu petrol extras din subsolul Indiei a fost adusă în Parlamentul de la New Delhi de specialistii români care au lucrat la explorările petroliere în deceniul a 6-lea al secolului trecut. 

      În intervalul 1960 -1968 schimbul de vizite la nivel înalt şi al miniştrilor de externe a fost mai degrabă sporadic. În afara unor unor schimburi mai intense cu Iranul, al unui turneu mai important în Indonezia, India si Birmania (1962), ca si al unui turneu al primului ministru român în Birmania, Pakistan şi Egipt (1964), a mai avut loc o vizită notabilă în Romania a primului ministru al Indiei(1965), ca si a celui din Singapore (1966), precum si unele vizite „exotice” în Romania, cum ar fi cea neoficială a regelui Nepalului, împreună cu întrega familie (1967), cu ani buni înaintea stabilirii relaţiilor diplomatice dintre cele doua ţări, ca şi vizita împăratului( Negusului) Etiopiei, în 1964, poate şi ca semn de omagiu adus lui Nicolae Titulescu pentru activitatea sa curajoasă în Liga Naţiunilor, la Geneva, în timpul invaziei  de către trupele fasciste italiene a Abisiniei. Dintre personalitaţile de marcă ale lumii a treia notăm prezenţa la Bucureşti a primului ministru indian, Indira Ghandi (1967), a primului ministru singaporez, Lee Kuan Yew, a primului ministru iranian Amar Abbas Hoveida , în 1966 (asasinat , ulterior, în cursul Revoluţiei Islamice din ţara sa), a preşedintelui Indoneziei Sukarno si a preşedintelui ghanez Kwane Nkrumah (1961), toţi bine cunoscuţi nu numai în ţarile lor, dar şi în întreaga lume, precum şi convorbirile la nivel înalt avute la Cairo cu preşedintele Gamal Abdel Nasser(1966) şi la Tunis, cu preşedintele Habib Bourghiba.

     Deci, în perioada la care ne-am referit, orientarea era mai mult spre legăturile cu unele ţari asiatice şi din Orientul Mijlociu, într-o măsură mai redusă cu statele africane şi cu foarte puţine ingrediente de sorginte latino-americană. Putem, de asemenea, concluziona că această orientare era puternic inspirată de interesul Romaniei de a-şi dezvolta raporturile economice cu statele menţionate. De altfel, începuse exportul important de tractoare în ţari ca Iranul şi Egiptul. 

     În paralel cu extinderea raporturilor politice şi, mai ales, economice cu aceste state, Romania s-a manifestat foarte activ pe plan internaţional în problemele de mare interes care priveau regiunile respective, cum era războiul din Vietnam, criza Canalului de Suez, situaţia din din zona Orientului Mijlociu. După războiul de 6 zile din Orientul Mijlociu (iunie 1967), Romania a fost singura ţară socialistă care a continuat sa  menţină relaţiile sale diplomatice cu Israelul;ba, mai mult, la scurt timp după încheierea conflictului şi adoptarea de către Consiliul de Securitate al ONU a celebrei rezoluţii 234/1967, Romania  „ a îndrăznit” să ridice reprezentarea diplomatică cu Israelul la nivel de ambasador, stârnind reacţii adverse din partea mai multor state arabe, reacţii „stinse” gradual după un numar de ani. De altfel, poziţia Romaniei faţă de conflictul arabo – palestinian, net diferită de cea manifestată de celelalte state socialiste, a fost interpretată de majoritatea cercurilor politico – diplomatice interesate ca o expresie a politicii externe independente promovată în acea perioadă de ţara noastră.

  1. „EXPLOZIA” RAPORTURILOR ROMÂNIEI CU STATELE ÎN CURS DE DEZVOLTARE.

2.1 Dezvoltarea relaţiilor bilterale

      O reală „explozie” a relaţiilor României cu ţările în curs de dezvoltare a avut loc după 1968 şi anume după ocuparea Cehoslovaciei socialiste de către trupele sovietice şi ale altor state socialiste, cu exceptia ţării noastre, şi care a pus capăt în mod brutal a ceea ce se chema atunci „primăvara de la Praga”.

     Evenimentele din Cehoslovacia, criticate cu fermitate de către conducerea comunistă de la Bucureşti, au produs însă şi multă îngrijorare în cercurile politice conducătoare din România. Era, printre altele, şi teama nedisimulată că ceea ce s-a întâmplat la Praga putea să se petreacă şi la Bucureşti, mai ales că îşi făcea loc tot mai mult teza promovată de liderul sovietic Leonid Brejnev, a „suveranităţii limitate”, care presupunea că în relaţiile dintre ţarile socialiste nu sunt aplicabile pricipiile generale ale dreptului internaţional ci acelea ale „solidaritaţii socialiste,” care îşi propunea să transforme întregul lagăr socialist în „lagăr” real, adevărat, într-un fel de „problemă internă” în care restul lumii nu ar avea dreptul sau posibilitatea să intervină, să se amestece. De altfel, în cazul Cehoslovaciei, în afara unor ample manifestaţii de protest în restul lumii, în afara sentimentelor de solidaritate internaţională faţă de poporul cehoslovac, in afara unor măsuri de restricţionare a raporturilor cu Cehoslovacia sub ocupaţie şi cu statele ocupante, nu s-a mai întâmplat nimic notabil.

       Aceasta situaţie i-a trezit la realitate şi pe liderii de la Bucureşti, mai ales că circulau multe ştiri potrivit cărora URSS şi alte state socialiste erau gata să intervină şi împotriva României. În plus, politica externă tot mai independentă promovată la Bucureşti provoca „dureri de cap” la Moscova şi în alte capitale ale unor ţări socialiste.

      Ca urmare, au fost adoptate mai multe măsuri de protecţie care s-au făcut simţite şi pe planul politicii externe româneşti. Mai înâi, am asistat la o intensificare fără precedent a legăturilor cu ţările occidentale, la toate nivelurile, începând cu cel mai înalt. În al doilea rând, a avut loc o veritabilă „explozie” a relaţiilor cu ţările in curs de dezvoltare, atât pe plan politic, precum şi pe cel economic. Din aceste motive suntem de părere că evenimentele din Cehoslovacia au constituit pentru România un important semnal de alarmă, dar si o veritabilă cotitură în evoluţia raporturilor cu ţările în curs de dezvoltare. Conducerea de la Bucureşti urmărea, în fapt, ca România să aibă cât mai mulţi prieteni în ţările lumii, un fel de cordon sanitar care să poată împiedica, sau cel putin reduce la minim, efectele unor acţiuni ale altor state socialiste, în frunte cu URSS, de tipul celor din Cehoslovacia. Astfel, dacă la Congresul al IX-lea al P.C.R. din 19-24 iulie 1965, se vorbea numai despre „sprijinirea rolului noilor state independente”, la Congresul al X-lea din 6-12 august 1968, la câteva săptămâni după evenimentele tragice din Cehoslovacia, comunistii români se pronuntau pentru o politică externă activă, de extindere a colaborării cu toate statele lumii, aceasta corespunzând atât intereselor naţionale ale poporului român, cât şi cauzei păcii şi progresului internaţional”. Cuvintele subliniate din această declaraţie dau cheia citirii noilor orientări ale politicii externe românesti în urma situaţiei date!

     Desigur, conducătorii de la Bucureşti se făceau că nu bagă de seamă că trăim în plină perioadă de război rece, de confruntare între cele două superputeri ale lumii de atunci, care îndeosebi în cadrul Consiliului de Securitate al ONU se anihilau reciproc, prin exercitarea în propriul interes al dreptului lor de veto, care ducea la nicio soluţie, la nici un fel de sprijin sau ajutor efectiv pentru o ţară membră a ONU aflată în suferinţă pe planul securitaţii sale naţionale. Deci, se poate afirma că noua orientare de politică externă a României era mai degrabă de uz intern, pentru liniştirea populaţiei vădit îngrijorată de pericolul extern existent şi vizibil. În plus, continuarea unei politici interne rigide, fără nicio şansă acordată populaţiei, cu o încărcătură majoră de dispret faţă de respectarea drepturilor omului, nu ajuta cu nimic la consolidarea independenţei şi suveranităţii naţionale a României.

     Aproape imediat după Congresul al X-lea a început ofesinva diplomatică pentru extinderea relaţiilor cu ţările in curs de dezvoltare, în primul rând prin stabilirea de relatii diplomatice cu un numar cât mai mare de state care işi declaraseră recent independenţa in Asia şi Africa, precum şi cu state din America Latină ignorate vreme îndelungată de politica externă românească ( cu 34 state, în intervalul 1968-1973). În continuare, au avut loc mai multe vizite de delegaţii guvernamentale cu caracter economic in America Latina ( Mexic, Venezuela, Columbia, Chile, Peru, Uruguay, în octombrie 1968) şi în Africa (Congo, Zair,Nigeria şi Mauritania, in 1973,vizitele ministrului român de externe în America Latină, în octombrie 1968, în Argentina, Chile, Columbia, Ecuador, Mexic, Peru şi în Africa în Congo, Zair, Gabon, Camerun, Nigeria, Burundi, Tanzania şi R Malgaşă ( mai 1970). De asemenea, a continuat schimbul de vizite la nivel înalt, în perioada 1968-1973, în Romania fiind prezenţi 11 şefi de stat şi de guvern, printre care primul ministru israelian, Golda Mayer, si cel iranian Hoveida, precum şi şahul Iranului (de mai multe ori) şi Fidel Castro (Cuba). La rândul său, preşedintele României a efectuat mai multe vizite punctuale în Irak(de mai multe ori), Maroc şi Algeria şi au început binecunoscutele sale turnee în Africa (1972), America Latină(1973), precum şi in Asia (1973). Astfel de turnee au continuat până în 1989, în ritm de 1-2 pe an, acoperind 4-5 state de fiecare dată. Ultima vizită a avut loc în Iran, cu câteva zile înaintea Revoluţiei din decembrie 1989, această ţară fiind şi prima care a fost vizitată de Nicolae Ceauşescu, în vizită oficială, în calitate de şef de stat.

      Cu prilejul acestor vizite la nivel înalt, au fost adoptate sau semnate numeroase documente cu caracter politic: Declaraţii solemne, Declaraţii comune, Comunicate comune, Comunicate etc. În aceste documente erau afirmate sau reconfirmate poziţiile comune in ceea ce priveşte marile probleme internaţionale de actualitate în perioadele respective, şi se punea un accent deosebit pe necesitatea respectării stricte a principiilor generale de drept ale relaţiilor internaţionale şi în primul rând, a respectării independenţei şi suveranitaţii naţionale, ceea ce reprezenta atât interesele majore ale României, cât şi ale statelor în curs de dezvoltare partenere. Aceste idei nu se regaseau în totalitate în unele documente semnate în acea perioadă cu multe dintre statele şocialiste. Declaraţiile solemne, documente teoretice, de principiu, mai apropiate din punctul de vedere al conţinutului lor de tratatele de prietenie bilaterale, au fost, practic, o inovaţie adusă de România sitemului de documente politice ale raporturilor dintre statele lumii. Marea majoritate a acestor documente politice de principiu şi de principii erau ulterior circulate ca documente oficiale, la ONU, multe dintre ele în legatură cu diferite puncte înscrise pe agenda Organizaţiei mondiale.

      Mentionez că astfel de abordări au fost posibile şi datorită faptului că în perioada anilor ‘70 şi ’80 ai secolului precedent, nu se generalizase, încă, practica conferinţelor de presă comune sau separate cu care se încheie în prezent majoritatea contactelor la nivel înalt.

      În paralel cu eforturile pentru convenirea documentelor politice menţionate, cu prilejul vizitelor la nivel înalt se negociau numeroase acorduri şi protocoale prin care se urmareau impulsionarea raporturilor bilaterale în diferite domenii de activitate, cu prioritate pe plan economic: acorduri comerciale şi de cooperare economică, acorduri şi convenţii pe plan cultural, acorduri privind transporturile aeriene şi de navigaţie, pentru evitarea dublei impuneri sau pentru promovarea investiţiilor, acorduri privind cetaţenia şi aşa mai departe. În acest mod, a fost creat un real şi amplu cadru juridic al relaţiilor ţării noastre cu imensa majoritate a statelor în curs de dezvoltare, cadru juridic care a fost adoptat ulterior cerinţelor secolului al XXI-lea. 

    Dar, domeniul cel mai propice extinderii raporturilor cu ţările în curs de dezvoltare a fost cel economic, al cooperării strânse pe acest plan cu ţările respective. Dimensiunea economică a constituit cel puţin vreme de două decenii coloana verticală a relaţiilor cu state precum Iranul, Irakul, Iordania, Indonezia, Malayezia, Singapore, Sri Lanka,  Siria, Egiptul, Libia, Algeria, Marocul, Mauritania şi nu numai. Se pornea de la premisa că ţările în curs de zvoltare reprezintă o piaţă propice pentru exportul produselor româneşti ale industriei noastre în plină expansiune, precum şi de la obiectivul strategic al asigurării aprovizionării economiei naţionale cu materii prime din aceste ţări. Astfel, Iranul şi Egiptul constituiau pieţele principale pentru exportul românesc de tractoare, fiind livrate peste 50 000 de bucăţi în fiecare din cele două ţări. Autoturismele Dacia erau foarte apreciate în Egipt, Algeria, Maroc, dar şi în Columbia, în special pentru companiile de taximetre. Vagoane de cale ferată au fost exportate de România în Sri Lanka, Indonezia şi Egipt, iar exemplele pot continua. 

     Coloana vertebrală a raporturilor economice cu ţările în curs de dezvoltare au constituit-o , însă, acţiunile de cooperare economică. In Iran au fost asamblate tractoare româneşti. În Irak au fost construite de specialişti din România  trei fabrici de ciment, unităţi ale industriei chimice şi petrochimice, precum şi mari şantiere de irigaţii. În Siria a fost construită o rafinărie de petrol, cea mai mare din această ţară şi care funcţionează şi astăzi, o fabrică de triplufosfaţi, o fabrică de ciment şi s-a lucrat la mari şantiere de irigaţii. In Iordania, a fost edificată o modernă rafinărie de petrol. In Pakistan , a fost  înălţată o fabrică de ciment (cooperare care a fost extinsa in primii ani dupa 1989), a fost edificat un bloc de ulei şi construită o linie de asamblat tractoare. În Egipt, o importantă fabrică de ciment şi două fabrici ( ateliere) de vagoane care îşi desfăşoară activitatea şi în prezent. În Libia au fost construite sute de apartamente, clădiri de birouri, precum şi mulţi kilometri de drumuri şi şosele. In Sri Lanka a fost construit un complex de industrializare a lemnului (primul obiectiv  de cooperare in productie, concept initiat şi promovat de România în exterior). În Maroc, a fost construit un port maritim. În Malayezia au fost construite o linie de înaltă tensiune pe o distanţă de peste 100 km, între Kuala Lumpur şi Malacca şi o linie de asamblat camioane. Un proiect asemanator a fost realiyat şi in Filipine. În Libia, Algeria, Yemen, Irak, Iran, Egipt, specialiştii romani au pus în evidenţă mari terenuri petrolifere şi au participat la lucrări de explorare şi exploatare a acestora, folosind cu predilecţie echipamente produse în ţara noastră. În Burundi, un specialist român a pus în evidenţă un imens zăcământ de nikel, unul dintre cele mai însemnate din lume. În Malayezia, mai mulţi specialişti români au acordat asistenţă tehnică companiei naţionale de petrol – Petronas. Şi această enumerare poate continua!

      Alături de dimensiunea economică, cea culturală a jucat un rol major. Un număr mare de profesori români şi-au dezvoltat activitatea mulţi ani la rând în Algeria, Maroc şi Tunisia, iar zeci de mii de tineri din ţările arabe, africane şi asiatice şi-au făcut studiile universitare în România, unde au fost formaţi ca doctori, ingineri, profesori sau alt tip de specialişti. Şi aceasta într-o perioadă în care România dispunea de mijloace materiale şi financiare reduse, dar de o mult mai puternică capacitate de organizare!

      Astfel, în perioada 1970-1998, sute şi sute de profesori români, precum şi mii de ingineri, tehnicieni şi muncitori români au desfăşurat o activitate rodnică într-un număr însemnat de ţări în curs dezvoltare, contribuind astfel la mai buna cunoaştere a ţării noastre, atrăgând totodată atenţie asupra capacităţilor lor de muncă, precum şi asupra posibilităţilor ample de cooperare de care dispunea ţara lor, obţinând, astfel, reale performanţe. Departe de ”performanţele” pe care miile de cetăţeni români care muncesc astăzi  în ţările occidentale – atunci când muncesc, nu când au ajuns acolo şomeri- le-au obţinut în caltate de ” căpşunari”  ori de cultivatori de castraveţi! Alte timpuri, alte obiceiuri. În orice caz, fără ai denigra pe cei care sunt acum departe de ţară, căutându-si în altă parte un trai mai bun, să nu-i uităm pe cei care au dus, în trecut, faima ţării peste meleagurile ei, cu bani puţini, fiind plătiţi, de regulă, totuşi în condiţiile existente în fostul regim, cu salarii de mizerie!

      Ca urmare a orientărilor date politicii externe a României de conducerea comunistă a  ţării, dar- mai ales – a punerii în practică a cestor orientări, relaţiile ţării noastre cu statele în curs de dezvoltare au devenit, în scurt timp după 1968, o dimensiune semnificativă caracteristică a acţiunii româneşti pe plan extern, constituind totodată un factor important şi pentru dezvoltările economice pe plan intern. O caracteristică a acestor relaţii a constituit-o şi faptul că, în timp ce celelalte state socialiste au dezvoltat cu precădere legături cu acele state în curs de dezvoltare care manifestau atunci o simpatie crescută faţă de URSS, unele dintre ele optând chiar pentru o ” cale socialistă” de dezvoltare politico – economică şi socială, România a stabilit legături viabile cu toate statele în curs de dezvoltare, indiferent de orientarea lor politică, chiar şi cu acelea care vădeau cu claritate o atitudine pro-americană sau pro-occidentală, cum erau Filipine, Malayezia, Singapore, Pakistan, Iordania, Kuweit, Gabon, Zair, Maroc, o mare parte dintre ţările latino-americane etc. Era şi acceastă trăsătură o dovadă a politicii externe independente promovată de Romania, îndeosebi după ocuparea Cehoslovaciei de către trupele sovietice şi le altor state socialiste, în 1968.

      În perioada 1970-1989, au existat numai câteva state în curs de dezvoltare cu care România nu a putut stabili relaţii diplomatice, cum erau Coreea de sud (din cauza relaţiilor noastre cu RPD Coreeană), Brunei, Arabia Saudită şi câteva state din Golf (din cauza atitudinii potrivnice dure anti-comuniste a acestora), Republica Sud-Africană (ca urmare a politicii de apartheid promovată de aceasta) ... şi cam atat! Practic, până în decembrie 1989, România stabilise relatii diplomatice cu toate statele în curs de dezvoltare care jucau un anumit rol pe plan internaţional.

1.2.        Forme de manifestare a relaţiilor României cu ţările în curs de dezvoltare

      România s-a apropiat foarte mult în acţiunile sale de politică externă de ţările în curs de dezvoltare, până la contopirea poziţiilor sale de principiu cu poziţiile acestora, ceea ce nu convenea statelor socialiste care promovau poziţii unice şi cereau o atitudine de monolit.

      Astfel, la ONU şi în organizaţiile internaţionale din familia ONU, ţara noastră a împărtăşit cu regularitate poziţia statelor în curs de dezvoltare în problemele relative la dezvoltare, democratizarea relaţiilor dintre state, raporturile cu statele dezvoltate sau socialiste, decolonizare, dezarmarea generală şi totală, şi, în primul rând, dezarmarea nucleară etc. Numai în problemele relative la respectarea drepturilor omului şi cele ale neamestecului în treburile interne ale statelor România a avut  o atitudine mai rezervată, indeosebi după 1980, în primul rând din considerente interne, ca expresie a propriilor probleme în ţară în astfel de probleme.

       Ţara noastră, recunoscută în acea perioadă, ca o ţară de iniţiativă la ONU şi în organizaţiile internaţionale, a propus şi a susţinut numerose rezoluţii care erau în avantajul sau în sprijinul ţarilor în curs de dezvoltare, a atras la rezoluţiile proprii mulţi coautori din rândul acestora, a coautorat rezoluţii provenite din iniţiativa lor. Deasemenea, a participat activ la rezoluţiile de mare interes pentru ţările în curs de dezvoltare, cum erau situaţia din Orientul Mijlociu, războiul din Vietnam, politica de apartheid a Africii de Sud, spijinirea mişcărilor de eliberare naţională, şi aşa mai departe.

        O încununare a acestor poziţii active, notabile ale ţarii noastre a constituit-o intrarea României în Grupul celor 77 al ţărilor în curs de dezvoltare care s-a manifestat cu precădere pe planul raporturilor economice internaţionale. Cum acest grup era format pe criterii regionale din care Europa nu făcea parte, România a fost primită prin intermediul grupului de state latino-americane, reflecţie a relaţiilor dominate de afinităţile de limbă şi cultură dintre ţara noastră şi acestea ( Iugoslavia a intrat în cadrul grupului afro-asiatic). Intrarea Românie în Grupul celor 77 s-a făcut în urma unor susţinute eforturi politico-diplomatice, cu multe suişuri şi coborâşuri, cu toată împotrivirea tacită a celorlalte state socialiste. La vremea respectivă, accederea României în Grupul celor 77 a fost considerată drept un important succes politico-diplomatic al României, mărturie a raporturilor privilegiate ale ţării noastre cu celelalte ţări în curs de dezvoltare.

       O altă structură din care făceau parte, în primul rând, ţările în curs de dezvoltare, era mişcrea de nealiniere, alcătuită din membri cu drepturi depline (toţi din rândurile ţărilor în curs de dezvoltare, inclusiv Cuba şi Iugoslavia), observatori (care cuprindeau şi câteva state dezvoltate) şi invitaţi (printre care şi unele state mici dezvoltate). Româania a depus eforturi susţinute pentru a se apropia de ceastă structură, în ciuda opoziţiei pe faţă avută de fosta Uniune Sovietică. Au fost  purtate negocieri directe cu numeroşi membri ai mişcării, cu mai multe vizite la nivel înalt, cu mesaje şi mesageri speciali, cu tot arsenalul posibil de demersuri diplomatice. Dintr-o sursă demnă de toată încrederea, am înteles că problema a fost tranşată la Berlin, într-o întâlnire dintre Nicolae Ceauşescu şi liderul sovietic Leonid Brejnev. Conducătorul român a  susţinut ca România să devină observator, liderul sovietic a susţinut ” NIET” la accesarea României la mişcarea de nealiniere, iar soluţia de compromis a ieşit ”invitat”, la care noi am adăugat atributul ”permanent”, fără nici un fel de semnificaţie nemijlocită. Dar cu o încărcătură politică.

       Un obstacol de seamă în obţinerea de către România a statului de invitat l-a constituit poziţia cel puţin curioasă manifestată de Cuba. Iniţial, conducerea cubaneză a salutat cu entuziasm intenţia României şi solicitarea de sprijin, pentru ca ulterior un director adjunct din M.A.E. de la Havana să ne informeze că ţara sa se împotriveşte! Era foarte dificil, pentru că deciziile de admitere în mişcarea de nealiniere se luau în unanimitate, oricare dintre membri având, practic, drept de veto. A fost o influenţă sovietică hotărâtoare. La o reuniune ministerială a mişcării care  avut loc în 1974 la Lima(Peru), am încercat să am o discuţie cu şeful delegaţiei cubaneze, un adjunct al ministrului de externe. După ce s-a eschivat de câteva ori, până la urmă am avut o întâlnire ochi-in-ochi. Acesta mi-a declarat textual: ”Cuba este pentru primirea Portugaliei în mişcarea de nealiniere, ca invitat, pentru că Portugali este membră a NATO, care este un pact rău. Cuba este împotriva intrării României în nealiniere, pentru ca România face parte din Tratatul de la Varşovia, care este un pact bun!”(fără alte cuvinte). Telegrama prin care am informat despre această discuţie se află in arhiva M.A.E. român. Totuşi, la Lima România a fost  pentru prima dată acceptată  ca invitat, la nealiniere, Cuba abţinându-se de la vot , pentru că avea instrucţiuni să nu se opună consensului. Ori, la Lima, hotărârea favorabilă României a fost adoptată prin consens.

      Cu câteva luni înainte, în India, la New Delhi, primul ministru al României solicita sprijinul Indirei Gandhi, pentru ca ţara sa să militeze pentru accesul României la mişcarea de nealiniere. La insistenţele părţii române, Indira Gandhi a izbucnit în lacrimi, spunând: ” chiar nu înţelegeţi că nu putem?”. Din nou influenţa ambasadorului sovietic din India. La Lima nici India nu s-a opus consensului. La convorbirile de la New Delhi am fost de faţă.

      Şi acum, despre o curiozitate constatată în cadrul mişcării ţărilor nealiniate. La conferinţele la nivel înalt – summits- sau la cele ale miniştrilor de externe (am participat la cele de la Colombo (Sri Lanka), New Delhi (India), Harare (Zimbabve), Cartagena (Columbia), Lima (Peru) am constatat că cele mai numeroase delegaţii erau cele ale SUA şi fostei URSS! Erau prezente nu în sălile de conferinţe, ci la hotelurile şi restaurantele frecventate de delegaţiile ţărilor în curs de dezvoltare. Pentru munca de influenţă, în încercrea de a-i determina pe participanţii de drept de a nu promova sau adopta poziţii, în documentele oficiale ale reuniunilor respective, care să fie potrivnice intereselor sau imaginii celor două superputeri ale vremii, în condiţiile unei lumi bipolare. Şi trebuie să recunosc, că au şi reuşit, poate mai mult sovieticii , pentru că delegaţiile ţărilor care le susţineau poziţiile erau mai vocale, poate că plăteau mai bine, poate şi din alte motive! Dar acest interes crescând al celor două superputeri faţă de mişcarea de nealiniere dovedeşte şi rolul important şi semnificaţia majoră a rolului pe care aceste state îl jucau în viaţa internaţională atunci!

    Într-adevăr, mişcarea ţărilor nealiniate a constituit, în acei ani, un factor de echilibru, de aplatizare a punctelor de vedere net diferite ale celor două superputeri, acest rol fiind valabil atâta timp cât viaţa internaţională era dominată de confruntarea dintre superputerile lumii, de aceea se chema ”confruntarea dintre  Est şi Vest”. Odată cu depăşirea perioadei de confruntare, indeosebi după 1990, după dispariţia URSS şi a Tratatului de la Varşovia, nealinierea a rămas fără”obiectul principal al muncii”, a trebuit să se orienteze spre alte obiective, în special cele legate de dezvoltare şi să se apropie astfel tot mai mult de scopurile şi obiectivele ”Grupului 77”.

 

       Acceptarea României ca invitat (permanent) al mişcării ţărilor nealiniate şi participarea sa la o suită de manifestări ale acesteia- reuniuni la nivel înalt sau ministeriale, alte acţiuni specifice, indeosebi în cadrul ONU- a fost aprecitaă ca un succes de seamă, în primul rând al diplomaţiei româneşti, a politicii externe independente promovată cu consecvenţă de ţara noastră.

    Ca un corolar al acestor activităţi, şi tocmai pentru a-i da o consecvenţă cât mai solidă, România şi-a dezvoltat o reţea densă de misiuni diplomatice având în perioadele de vârf astfel de misiuni în peste 75 de ţări în curs de dezvoltare, în Asia, Africa, Orientul Mijlociu şi America Latină. Am negociat, personal, practic cu toate aceste state, pe care le-am şi vizitat între 1973-1986, la care se mai adaugă încă 10-12 state în care nu funcţionau misiuni diplomatice ale României. 

     După 1980 -1985, relaţiile noastre cu ţările în curs de dezvoltare s-au mai diminuat, în sensul că s-au plafonat, până în 1989 fiind deosebit de active raporturile economice şi de cooperare cu o parte din aceste ţări, îndeosebi cu Iran, Irak, Pakistan, Siria, Iordania, Egipt, Malayezia, Libia, Tunisia, Algeria, Maroc etc.

  1. GÂNDURI DESPRE STADIUL ACTUAL AL RAPORTURILOR ROMÂNIEI CU ŢĂRILE ÎN CURS DE DEZVOLTARE.

    După revoluţia din decembrie 1989 şi având în vedere marile schimbări petrecute pe plan internaţional, am constatat o încetinire graduală a raporturilor României cu acest mare grup de state, spre intrarea lor într-un con de umbră, ceea ce poate fi explicabil din mai multe puncte de vedere.

     În primul rând, s-a schimbat fundamental statutul României pe plan internaţional. Dintr-o ţară fost socialistă, membră a Tratatului de la Varşovia, România a devenit membră a NATO şi, după o îndelungată asociere cu Piaţa Comună şi, ulterior, cu Uniunea Europeană, a devenit membru cu drepturi depline al Uniunii Europene.

     În al doile rând, opţiunea clară pentru o dezvoltare democratică a României, pentru respectarea strictă a drepturilor fundamentale ale omului, pentru edificarea unui stat de drept, a determinat o oarecare reorientare a relaţiilor cu statele în curs de dezvoltare, în sensul ajustării selective a raporturilor cu acel grup de state care nu impărtăşesc aceleaşi valori politice şi morale.

     În fine, în al treilea rând, schimbările majore pe plan economic, intern, au condus la modificarea fundamentală a structurii economiei ţării, în sensul că a încetat, practic, producţia bunurilor care formau obiectul exporturilor noastre către ţările în curs de dezvoltare şi s-a şi schimbat esenţial orientarea geografică a exporturilor româneşti care au , acum, o pondere maximă spre ţările dezvoltate, spre statele membre al Uniunii Europene.

     Dar aceste schimbări fundamentale nu sunt de natură să schimbe caracterul politic al raporturilor României cu statele în curs de dezvoltare. Când ţara noastră a intrat in NATO şi în Uniunea Europeană, a intrat şi cu ” zestrea” proprie de relaţii apropiate, bune, cu statele în curs de dezvoltare. Această ” zestre” se cere mai bine valorificată, mai bine folosită, chiar şi în interesul NATO si al UE, al ţărilor lor membre. În plus, se cere să fie urmărit şi urmat modul în care NATO şi UE, ţările lor membre, işi pun în valoare relaţiile lor cu  statele în curs de dezvoltare, cum îşi menajează aceste relaţii, cum nu le ignorează. Pentru că, vrem sau nu, ţările în curs de dezvoltare, individual sau în totalitatea lor, continuă să joace un rol însemnat în viaţa internaţională. Ignorarea acestor relaţii ar fi prea costisitoare pentru Romania, chiar dăunătore, şi, ca atare, trebuie evitată. Şi, în plus, nu se ştie niciodată când şi cum s-ar putea să mai avem nevoie de vechi prieteni, să apelăm la aceştia,  să nu se aştearnă uitare peste nişte raporturi foarte apropiate odată.

     Alinierea României la poziţiile UE faţă de tări sau grupuri de ţări în curs de dezvoltare apare deosebit de utilă, de productivă. Nu este bine ca România să lipsească sau să fie subreprezentată la întâlnirile periodice dintre UE şi astfel de grupuri de state, cum au fost, în mod repetat, cazul reunilor comune UE – ASEAN sau UE – Africa!.

     O ultimă remarcă: se constată în ultima perioadă o încercre a guvernanţilor de la Bucureşti de a ”exporta” democraţie în unele ţări în curs de dezvoltare. Cred că este o extrapolare periculoasă, neproductivă. Am teama că încă România nu  este cel mai valoros exemplu în materie de democraţie. Tocmai de aceea, în acest domeniu cred că trebuie să se dea dovadă de mai multă modestie, pornindu-se de la premisa că democraţia, oriunde în lume, se pote transmite, nu se impune! Exerciţiile de democraţie livrate recent de M.A.E. român Egiptului şi Tunisiei nu par a fi produs o puternică impresie la Cairo şi la Tunis, unde ele au fost mai degrabă ignorate, decât însuşite!

    Revin însă la ideea că ”zestrea” de relaţii bune ale României cu ţările în curs de dezvoltare, agonisită cu multă trudă în mulţi ani de eforturi susţinute, se cere a  fi valorificată cu mai multă grijă, cel puţin pentru a ne menţine şi menaja prieteniile vechi, pentru că nu se ştie niciodată când şi cum am putea avea nevoie de ele. În definitiv, relaţiile dintre state sunt guvernate de legi asemănătoare raporturilor inter-umane!

     Criza economică şi  financiară  actuală a creat reflecţii seriose la multe state europene, care nici nu dispun de o asemenea ”zestre”, în privinţa potenţialului de cooperare şi comerţ exterior cu statele în curs de dezvoltare, mai ales din Asia, care au fost neafectate serios sau afectate usor de această criză. Este o dezvoltare şi un subiect care merită toată atenţia.

  CU PRIVIRE LA AUTORUL ACESTOR COMENTARII

     Ambasadorul Marcel DINU, diplomat de carieră, a lucrat în MAE în perioada 1964 – 2006, după ce în 1962 - 64 a absolvit Cursurile Postuniversitare de Relaţii Internaţionale ale Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti.

    A fost ambasador al României în Republica Federală Germania (1986 – 1990), în Republica Moldova (1996 – 1999) şi în Republica Arabă Egipt (2002 – 2006), fiind astfel singurul diplomat român ambasador sub toţi cei patru preşedinţi pe care i-a avut România până la data elaborării acestei lucrări (2012). În 1992 a primit, prin decret prezidenţial, gradul diplomatic de ambasador.

     În intervalul 1973 – 1986 a fost director în MAE al Direcţiei care se ocupa cu relaţiile ţării noastre cu ţările în curs de dezvoltare din Africa, Asia, Orientul Mijlociu şi America Latină. În prealabil, a lucrat la Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială – ONUDI (UNIDO) – Viena, unde s-a ocupat cu relaţiile acestei organizaţii cu ţările în curs de dezvoltare. Între 1993 – 1996, ca Secretar de Stat în MAE, a coordonat şi relaţiile ţării noastre cu statele din Africa, Asia, Orientul Mijlociu şi America Latină.

      A circulat extensiv în ţările în curs de dezvoltare  şi a participat  direct în pricipal la negocierea documentelor politice  convenite între România şi aceste state, fie în capitalele acestora, fie în ţară (Bucureşti, Snagov, Sinaia). A luat parte la convorbirile cu şefii de stat şi de guvern din ţările respective, ca şi la cele dintre miniştrii de externe români şi din ţările în cauză. Ca urmare a acestor activităţi, a fost apreciat ca unul dintre cei mai avizaţi specialişti ai MAE român pentru relaţiile cu ţările în curs de dezvoltare şi cu mişcarea ţărilor nealiniate. Comentariile şi considerentele sale referitoare la raporturile României cu ţările în curs de dezvoltare izvorăsc din extraordinara sa experienţă dobândită în negocierile cu acestea, pe diferite meridiane ale lumii, din Indonezia până în Peru, trecând prin Asia, Orientul Mijlociu, Africa şi America Latină.

     <